Vorbiți între voi în status-uri de FB, tweets, postări de blog…

Vorbiți între voi în status-uri de FB, tweets, postări de blog…

Sursa

Mă surprind uneori tentat să inserez (ca prostu’!) în dialogurile „pe viu” replici de genul „am postat eu pe facebook” sau „am scris pe blog despre…”. De parcă interlocutorii ar fi datori să-mi citească toate înțelepciunile cu care îmi împănez prezența în social-media.

Am văzut acest nărav și la alții. Zici că suntem niște clasici în viață care trimitem la propria bibliografie. Ne cităm pe noi înșine ca și cum am vorbi despre alții. Sau cum se cita în vremuri nu demult apuse din „tovarășii” conducători iubiți. Suntem niște „somnități”.

După mintea mea, sportul ăsta nu-i prea sănătos. Are multe cusururi. Aleg la întâmplare câteva. De pildă, dialogul se condiționează în mod stânjenitor de faptul că omul din fața noastră ne citește sau nu ne citește pe facebook.

Pe urmă, ca și cum comunicarea nu ar fi în sine un exercițiu dificil, mai introducem și link-uri în discuții, ca să complicăm o dată în plus dialogul.

Ar mai fi apoi și faptul că impunem prin astfel de reflexe obligativitatea ca prietenii să ne urmărească pas cu pas fiecare gest din spațiul virtual, ca un fel de prelungire a interesului pe care-l manifestă pentru prea-importantele noastre persoane.

Ce să mai spunem despre situația în care postarea de pe blog sau status-ul de facebook se îmbogățește și cu un cârnaț de zeci de comentarii care, măcar în parte, constituie nuanțări ale ideii inițiale, iar interlocutorul care nu are habar de acele schimburi de replici ar trebui să parcurgă calvarul unor lecturi ample ca să poată înțelege ce culmi ale rafinamentului dialogal am atins? Și ce profunzimi ne macină intelectul.

N-am pomenit nimic despre eventualul narcisim, de riscurile egolatriei sau de micul megaloman care se pot aciua în această falie dintre lumi. Am zis însă destul încât să fie clar că mi se pare o chestie nasoală să ajungi să te citezi singur în fața altora, pretinzându-le ca și ei să te fi citit.

Mă agasează de fiecare dată când îmi dau seama că apelez la citatele din mine însumi. Nu prea știu care-i calea de urmat în viitor, dar deocamdată încerc să rup condiționarea asta dintre lumi. Nu-s obligați toți oamenii cu care discut să fie la curent cu progresul status-urilor mele. Nici cu blogul meu.

Înțeleg și resimt că există și o presiune a timpului care te determină s-o iei pe scurtătură: „ai citit, ca să nu mai repet?” Și nu-s împotriva oricăror trimiteri spre virtual. Dar îmi pare că există riscul ca micul nostru show mediatic individual să devină mai important decât prezența și interacțiunea reală cu omul din fața noastră.

Într-un fel, nu mai ieșim din noi înșine ca să ne întâlnim cu celălalt, ci îi silim pe alții să intre în universul nostru cu condiția să își facă lecturile obligatorii de fiecare dată când vor să ne întâlnească.

Or, întâlnirea nemijlocită cu celălalt, cu toate ale sale, mi se pare că ține de esența umanității. Iar asta mi se pare firesc să doresc să nu se piardă printre tot felul de status-uri și postări. Dacă acestea sunt de natură să faciliteze o interacțiune mai autentică, mai profundă, atunci sunt bine-venite. Dar dacă o împiedică, mă gândesc că n-are cum fi de bine.

Zic și io…

Sursa:  http://drezina.wordpress.com/2014/04/25/vorbiti-intre-voi-in-status-uri-de-fb-tweets-postari-de-blog/

~sprelumina~

(dutu)

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s