DESPRE CASATORIE (6)

DESPRE CASATORIE (6)

Relaţia dintre soţ şi soţie

Cei care consideră relaţia din cadrul căsătoriei o rânduială sacră a lui Dumnezeu, apărată de Legea Sa cea sfântă, vor fi stăpâniţi de îndemnurile raţiunii.
Domnul Isus nu a impus celibatul nici unei categorii de oameni. El nu a venit pentru a nimici relaţia sacră a căsătoriei, ci pentru a o înălţa şi a o readuce la sfinţenia ei de originară. El priveşte cu plăcere spre acele familii în care domneşte dragostea sfântă şi neegoistă.
Căsătoria este legitimă şi sfântă
Nu este nimic păcătos în a mânca şi a bea sau în a te căsători. Căsătoria era legitimă pe vremea lui Noe, aşa cum ea este legitimă şi astăzi, atâta timp cât ceea ce este legitim este tratat în mod corespunzător şi nu este dus la excese păcătoase. Însă, în vremea lui Noe, oamenii se căsătoreau fără a-L consulta pe Dumnezeu şi fără a căuta sfatul şi călăuzirea Sa.
Faptul că toate relaţiile pe care le avem în timpul vieţii sunt de natură trecătoare ar trebui să aibă o influenţă transformatoare în tot ce facem şi spunem. În zilele lui Noe, dragostea excesivă a fost cea care a făcut ca relaţia căsătoriei să fie păcătoasă înaintea lui Dumnezeu. Sunt mulţi care îşi pierd sufletele în acest veac al lumii, fiind absorbiţi de gândurile cu privire la căsătorie şi de căsătoria în sine.
Căsătoria este sfântă în acest veac degradat. Însă, sub mantia ei, se ascunde atâta răutate şi ticăloşie, încât nu pot fi descrise. În cadrul căsătoriei, se fac multe abuzuri; s-a ajuns până la crimă, aceasta făcând din ea un semn al timpului sfârşitului, aşa cum a fost înainte de potop. Când natura şi cerinţele sfinte ale căsătoriei sunt înţelese, ea este aprobată de cer, iar urmarea va fi fericirea pentru ambele părţi, lui Dumnezeu aducându-I-se slavă.
Privilegii în cadrul relaţiei de căsătorie
Aceia care pretind a fi creştini ar trebui să ia aminte cu seriozitate la toate privilegiile care rezultă în căsnicie, iar temelia oricărei activităţi trebuie să fie principiul sfânt. În foarte multe cazuri, părinţii au abuzat de privilegiile căsătoriei, şi prin îngăduinţă excesivă şi-au întărit pasiunile animalice.
[Cu altă ocazie, Ellen White vorbeşte despre „intimitatea şi privilegiile relaţiei de căsătorie”.]
Ceea ce este legitim, în exces devine un mare păcat.

Mulţi părinţi nu au cunoştinţele pe care ar trebui să le aibă în căsnicie. Ei nu sunt protejaţi, astfel ca Satana să nu profite de ei şi să nu le stăpânească mintea şi viaţa. Ei nu văd că Dumnezeu le cere să se păzească de orice fel de exces în viaţa de căsătorie. Însă sunt foarte puţini cei care simt că au o datorie religioasă, şi anume aceea de a-şi ţine în stăpânire pasiunile. Ei s-au căsătorit prin propria lor alegere şi de aceea gândesc că aceasta, căsătoria, sfinţeşte îngăduirea pasiunilor josnice. Chiar bărbaţi şi femei care pretind a fi evlavioşi pierd frâul pasiunilor păcătoase şi nu ţin seama de faptul că Dumnezeu îi socoteşte răspunzători pentru consumarea energiei vitale, care le slăbeşte puterea de viaţă şi întregul organism.

Dovediţi stăpânire de sine şi cumpătare
O, dacă aş putea face ca toţi să înţeleagă obligaţia lor faţă de Dumnezeu de a-şi păstra puterile mintale şi fizice în cea mai bună stare, pentru a putea aduce un serviciu desăvârşit Creatorului lor! Soţia creştină să se înfrâneze, în cuvânt şi faptă, de a excita pasiunile animalice ale soţului ei. Multe persoane nu au tărie în această privinţă. Din tinereţe, şi-au slăbit puterile mintale şi vlaga trupului prin satisfacerea poftelor senzuale. În căsnicie, stăpânirea de sine şi cumpătarea trebuie să fie cuvântul de ordine.

Avem obligaţia solemnă faţă de Dumnezeu de a ne menţine spiritul în curăţie şi trupul sănătos, pentru a putea fi de folos omenirii şi pentru a-L sluji în mod desăvârşit pe Dumnezeu. Apostolul rosteşte aceste cuvinte de avertizare: „Nu lăsaţi ca păcatul să domnească în corpul vostru muritor, ca să slujiţi poftelor acestuia”. El îndeamnă în continuare ca „orice bărbat care luptă să aibă autoritate, să fie cumpătat în toate lucrurile”. El îi îndeamnă pe toţi care se pretind creştini să-şi aducă trupurile „ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. El spune: „Mă lupt aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.”

Nu este dragoste adevărată aceea care îl determină pe un bărbat să facă din soţia sa un instrument pentru satisfacerea poftelor sale senzuale. Pasiunile animalice sunt cele care pretind îngăduinţă şi satisfacere în acest caz. Cât de puţini la număr sunt acei bărbaţi care îşi dovedesc dragostea în felul menţionat de către apostol: „Cum a iubit Hristos biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă, prin Cuvânt, ca s-o înfăţişeze înaintea Lui … slăvită, sfântă, fără pată…” Aceasta este dragostea pe care o recunoaşte Dumnezeu ca fiind sfântă în cadrul relaţiei de căsătorie. Iubirea este un principiu curat şi sfânt, dar pofta senzuală, patima, nu admite să i se pună restricţii sau să fie controlată, stăpânită de raţiune. Este oarbă faţă de consecinţe; nu raţionează de la cauză la efect.

Satana caută să slăbească stăpânirea de sine
Satana caută să coboare standardul curăţiei şi să slăbească puterea de stăpânire de sine a celor ce se unesc prin căsătorie, pentru că el ştie că, atâta vreme cât pasiunile josnice sunt în ascendenţă, puterile morale slăbesc tot mai mult, iar el nu are de ce să se îngrijoreze în privinţa creşterii lor spirituale. El ştie, de asemenea, că pe nici o altă cale nu poate pune mai bine amprenta chipului său urâcios asupra copiilor acestora şi că astfel poate modela mai uşor caracterele acestora decât pe cele ale părinţilor.
Bărbaţi şi femei, va veni ziua în care veţi învăţa ce înseamnă patima şi care este rezultatul satisfacerii ei. Pofta senzuală, patima josnică, poate fi prezentă atât în cadrul relaţiei de căsătorie, cât şi în afara ei.
Ce se întâmplă când se dă frâu liber patimilor josnice? Camera intimă, în care ar trebui să fie prezenţi îngerii lui Dumnezeu, este făcută nesfântă prin practici nesfinte. Şi, pentru că domneşte animalismul ruşinos, corpurile sunt viciate; practici dezgustătoare conduc la boli dezgustătoare. Ceea ce Dumnezeu a lăsat ca binecuvântare devine blestem.

Excesele sexuale vor distruge în mod sigur dragostea pentru practicile devoţionale, vor lipsi creierul de puterea necesară hrănirii organismului şi vor epuiza în modul cel mai eficient vitalitatea generală. Nici o soţie nu ar trebui să îşi ajute soţul în această lucrare de auto-distrugere. Ea nu va face astfel, dacă este luminată şi îl iubeşte cu adevărat.

Cu cât sunt îngăduite mai mult patimile animalice, cu atât ele devin mai puternice şi vor pretinde continuu satisfacerea lor. Fie ca bărbaţii temători de Dumnezeu să se trezească în ceea ce priveşte datoria lor. Mulţi din cei care pretind a fi creştini suferă de paralizii ale nervilor şi creierului datorită necumpătării în această privinţă.

Soţii să fie cumpătaţi
Soţii ar trebui să fie cu luare aminte, atenţi, consecvenţi, credincioşi şi înţelegători. Ei trebuie să dovedească iubire şi milă. Dacă ei sunt împlinitori ai cuvintelor Domnului Hristos, dragostea lor nu va avea un caracter josnic, pământesc, senzual, care să-i ducă la distrugerea propriilor lor corpuri şi să producă soţiilor lor slăbiciune şi boală. Ei nu vor fi îngăduitori în satisfacerea patimilor josnice, spunând mereu la urechile soţiilor lor că ele trebuie să fie supuse soţilor în toate lucrurile. Când soţul dovedeşte nobleţe de caracter, curăţie a inimii, dorinţa de a-şi lumina mintea, calităţi pe care orice creştin trebuie să le aibă, acest lucru se va da pe faţă în viaţa de căsătorie. Dacă el este călăuzit de gândul lui Hristos, el nu va fi un nimicitor al trupului, ci va fi plin de dragoste duioasă, căutând să atingă cele mai înalte standarde în Hristos.

Nici un bărbat nu-şi poate iubi cu adevărat soţia când aceasta i se supune pasiv, devenind sclava lui, şi când contribuie la dezlănţuirea pasiunilor lui depravate. Supunându-i-se în mod pasiv, ea pierde valoarea pe care o avea odată în ochii lui. El o vede cum se lasă trasă în jos de la tot ce este înălţător şi curând o va suspecta că se supune la fel de uşor şi altcuiva, aşa cum i s-a supus lui înainte. El se va îndoi de curăţia şi statornicia ei, se va sătura de ea şi va căuta noi obiecte care să-i trezească şi să-i intensifice pasiunile diabolice. Legea lui Dumnezeu nu este luată în seamă. Aceşti bărbaţi sunt mai răi decât brutele; ei sunt demoni cu chip omenesc. Ei nu au nimic în comun cu principiile înălţătoare, înnobilatoare ale iubirii adevărate, sfinte.

Soţia, de asemenea, devine geloasă pe soţ şi îl suspectează că, dacă s-ar ivi ocazia, el s-ar îndrepta cu uşurinţă spre alta. Ea îşi dă seama că el nu e stăpânit de raţiune şi că nu se teme de Dumnezeu; toate aceste îngrădiri sfinte sunt date la o parte de patimile înjositoare; ceea ce odată fusese asemenea lui Dumnezeu în bărbat, acum a făcut ca el să devină sclavul poftelor animalice, josnice.
Problema pretenţiilor iraţionale

Chestiunea care trebuie clarificată acum este: trebuie ca soţia să cedeze orbeşte cerinţelor soţului ei, când ea vede bine că el nu e stăpânit decât de patimi josnice şi când raţiunea şi conştiinţa îi spun că face acest lucru spre vătămarea corpului ei, pe care Dumnezeu i-a poruncit să şi-l păstreze în sfinţenie şi curăţie, ca pe o jertfă vie, pentru El?

Nu este curată şi sfântă acea dragoste care o conduce pe soţie să satisfacă tendinţele animalice ale soţului ei, în dauna sănătăţii şi vieţii. Dacă ea are adevărata iubire şi înţelepciune, va căuta să-i distragă mintea de la satisfacerea pasiunilor josnice spre subiecte înălţătoare, spirituale, insistând asupra unor subiecte spirituale interesante. Poate este necesar să se umilească şi să-i explice cu afecţiune, chiar cu riscul de a nu-i fi pe plac, că ea nu-şi poate înjosi trupul, cedând unor excese sexuale. Ea trebuie să-i amintească în mod calm, cu bunătate, că Dumnezeu are cel dintâi şi cel mai mare drept asupra întregii ei fiinţe şi că nu poate nesocoti această cerinţă, pentru că i se va cere socoteală în marea zi a lui Dumnezeu.

Dacă ea însăşi va căuta să-şi înnobileze sentimentele şi îşi va păstra în sfinţenie şi cinste demnitatea ei feminină, femeia va putea face mult prin influenţa ei înţeleaptă pentru sfinţirea soţului ei şi astfel să-şi împlinească înalta ei menire. Astfel, ea poate contribui la mântuirea soţului şi a ei înşişi, îndeplinind o dublă lucrare. În această problemă, atât de delicată şi atât de greu de rezolvat, este nevoie de multă înţelepciune şi răbdare, ca şi de mult curaj şi tărie morală. Tăria şi harul pot fi găsite în rugăciune. Iubirea sinceră trebuie să fie principiul călăuzitor al inimii. Doar iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de soţi pot constitui terenul potrivit de acţiune.

Când soţia îşi lasă trupul şi mintea în stăpânirea soţului ei, lăsându-se în voia dorinţelor lui, în toate lucrurile, sacrificându-şi conştiinţa, demnitatea şi chiar propria ei identitate, ea pierde ocazia de a exercita acea puternică influenţă spre bine, pe care ar trebui s-o aibă pentru a-şi înnobila soţul. Ea îi poate înmuia firea dură, iar influenţa ei sfinţitoare poate fi folosită pentru a-l rafina şi curăţi, conducându-l astfel ca el însuşi să se lupte cu seriozitate pentru a-şi stăpâni patimile şi a fi mai spiritual, pentru ca amândoi să poată fi părtaşi de natură divină, scăpând de stricăciunea care este în lume, prin pofte. Puterea influenţei poate fi mare spre a conduce mintea asupra unor subiecte nobile, înălţătoare, în ciuda îngăduinţelor josnice, senzuale, pe care inima nerenăscută prin har le caută în mod firesc. Dacă soţia simte că, pentru a-i fi pe plac soţului ei, trebuie să coboare la acest nivel – patima animalică fiind temelia dragostei şi acţiunilor lui – atunci ea nu Îi este pe plac lui Dumnezeu, pentru că ea greşeşte în a nu exercita o influenţă sfinţitoare asupra soţului ei. Dacă ea simte că trebuie să se supună patimilor lui animalice, fără vreun cuvânt de obiecţie, înseamnă că nu îşi înţelege datoria faţă de el şi faţă de Dumnezeu.
Sunteţi cumpăraţi cu un preţ
Pasiunile inferioare îşi au locul lor în trup exprimându-se prin intermediul lui. Cuvintele „fire”, „firesc” sau „poftele firii pământeşti” se referă la firea pământească, coruptă; firea prin sine însăşi nu poate lupta împotriva voinţei lui Dumnezeu. Ni se porunceşte să răstignim firea cu poftele şi patimile ei. Cum să facem acest lucru? Producând durere trupului? Nu, ci dând morţii ispita spre păcat. Gândul stricat trebuie înlăturat. Orice gând trebuie adus în supunere faţă de Domnul Hristos. Orice tendinţă animalică trebuie să fie supusă puterilor mai înalte ale sufletului. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să domnească mai presus de orice; Domnul Hristos trebuie să ocupe un tron neîmpărţit. Trupurile noastre trebuie să fie considerate ca fiind proprietatea cumpărată de El. Mădularele trupului trebuie să devină unelte ale neprihănirii.
Sursa =Daniel Notar
VA URMA…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s